Autori :Dr Alina Dima, Medic specialist medicină internă şi reumatologie
Dr.Ciprian Jurcuţ, Medic primar medicină internă, specialist reumatologie
sursa ghidulpacientului.ro
1.
Determinarea anticorpilor antinucleari (AAN) este una dintre cele mai importante analize de laborator în imunologie, cunoscută de mai mult de 50 ani şi utilizată pentru a identifica prezenţa unui răspuns autoimun al organismului specific unor boli. În mod obişnuit, anticorpii apar în organism ca răspuns de protecţie la o infecţie virală sau bacteriană. În bolile autoimune sistemul imun recunoaşte greşit componente proprii ca fiind “non-proprii” şi produce anticorpi îndreptaţi împotriva acestora. AAN nu includ numai anticorpi contra componentelor nucleului celular, ci şi a altor componente celulare (citoplasmatice). Cu toate acestea numele “antinucleari” s-a păstrat din punct de vedere istoric. În total au fost descrişi până în prezent peste 100 de AAN, majoritatea însă sunt rar exprimaţi seric şi nu au o relevanţă diagnostică clară.
2.
Avem în prezent mai multe metode de determinare pentru AAN, ca analiză generală sau adresată în particular identificării specifice a unora dintre ei. Metoda de determinare este aleasă de către medicul curant în funcţie de contextul clinic.
Metoda de screening (capabilă să identifice cât mai mulţi şi variaţi AAN) recomandată pentru determinarea AAN rămâne imunofluorescenţa indirectă (IFI), metodă utilizată încă din anii ‘70, dar pentru care s-au făcut eforturi de automatizare în ultimii ani. Atunci când AAN sunt negativi în IFI înseamnă că toţi sau oricare dintre ei sunt negativi. Tehnica este complexă şi foloseşte linia celulară numită HEp-2 (human epithelial type 2 cells) derivată din celule carcinomatoase umane. Există mai multe aspecte posibile ale IFI – iniţial erau descrise patru tipuri principale (omogen, nucleolar, pătat, de tip centromer); ulterior, în 2014 s-a realizat un prim consens privind standardizarea tipurilor de AAN observate prin metoda IFI, fiind descrise 28 de aspecte. Aspectul AAN la IFI este important pentru medicul clinician, pentru că orientează către un tip anume de boală autoimună. Pacienţii trebuie să ştie că un rezultat IFI pentru AAN ar trebui să cuprindă un nivel (exprimat ca raport de tipul 1/80, 1/160 etc.), dar şi tipul de aspect (omogen, pătat etc.).
3.
O altă metodă frecvent utilizată în practica clinică pentru evidenţierea globală a AAN este metoda ELISA (prescurtarea din limba engleză pentru “enzyme-linked immunosorbent assay”). Deşi utilizată pe scară largă în practica clinică datorită accesibilităţii şi a uşurinţei de realizare, ar trebui utilizată pentru depistarea AAN doar atunci când nu se poate efectua IFI. Spre deosebire de IFI, prin această metodă nu se poate obţine un aspect particular care să orienteze către o anumită boală autoimună, ci sunt identificaţi global numai AAN căutaţi specific de testul ELISA utilizat.
4.
După un rezultat pozitiv al AAN prin IFI, se consideră utilă determinarea ENA – extractable nuclear antigen, adică a unui set de anticorpi reprezentaţi în general de către anti-Ro/SS-A, anti-La/SS-B, anti-Sm, anti-RNP, anti-Jo1, anti-Scl70. Se numesc astfel deoarece aceste proteine pot fi extrase din nucleu cu soluţie salină. Trebuie reţinut că anticorpii anti-ADN nu sunt incluşi în setul ENA, fiind necesară determinarea separată atunci când există suspiciune de lupus eritematos sistemic şi/sau tipul omogen descris la IFI. Metoda este mai puţin folosită în clinicile din ţara noastră, unde se identifică tipul de AAN prin metoda seturilor (“imunoblot”) ce conţin mai multi AAN, cei mai frecvent întâlniţi în bolile majore de colagen (SS-A, Ro-52, Ro-60, SS-B, Scl-70, Pm-Scl, Jo-1, Centromer B, U1-RNP, ADNdc, Nucleozomi, Histone, Proteina P ribozomală, DFS70). Există şi seturi specifice, realizate pentru anumite boli (de exemplu, există seturi specifice pentru sclerodermie sau miozitele cu componentă imună), ajutând la o mai bună caracterizare a bolii atunci când există suspiciune clinică.
Plecând de la tabloul clinic se poate decide şi căutarea unui singur AAN ceea ce se realizează în practică în special prin metoda ELISA. De exemplu, dacă există o suspiciune clinică de lupus eritematos sistemic (LES), se poate solicita direct realizarea unui test pentru anticorpii anti-ADN sau anti-Sm. Astfel, concluzionând, atunci când aveţi un rezultat pozitiv pentru AAN prin IFI (sau ELISA), medicul dumneavoastră va recomanda continuarea investigaţiilor printr-un set de anticorpi AAN sau prin dozarea lor individuală, lucru necesar pentru un diagnostic corect.
De asemenea, dozarea în cazul anti-ADN va fi făcută şi pe parcursul evoluţiei bolii, pentru că nivelul lor se corelează cu gradul de activitate al bolii. Aici trebuie subliniat faptul că nu există indicaţie de determinare repetată după stabilirea diagnosticului decât pentru un număr mic de anticorpi, al căror nivel s-a dovedit util în monitorizarea evoluţiei bolii. Repetarea testării şi interpretarea rezultatelor se face de către medicul curant!
5.
Lupusul eritematos sistemic (LES) este una dintre cele mai complexe boli autoimune, aspect exprimat şi de multitudinea de anticorpi exprimaţi în această boală. Virtual, toţi pacienţii cu LES au pe parcursul bolii AAN pozitivi. În LES au fost descrişi o multitudine de AAN, fiind considerati specifici anticorpii anti-Sm (anti-Smith) şi anticorpii anti-ADN, în special cei anti-ADNdc (dublu catenar). Anticorpii anti-ADN mono catenar (mc) sunt întâlniţi şi în alte boli autoimune şi sunt mai puţin asociaţi cu LES în comparaţie cu anti-ADNdc. Ac anti-Sm sunt mai rar întâlniţi decât cei anti-ADN în LES, nu este cert că se corelează cu activitatea bolii, dar au specificitate mai bună comparativ cu anti-ADN. Trebuie amintit şi faptul că anticorpii anti-ADNdc pot fi prezenţi şi la pacienţii cu alte boli, cum ar fi boli hepatice sau infecţioase. Astfel, diagnosticul de LES nu se stabileşte numai pe elementele de laborator legate de pozitivitatea AAN, ci şi pe manifestările clinice ale pacientului şi alte analize de laborator.
6.
Sindromul Sjögren se caracterizează în special prin apariţia senzaţiei de uscăciune la nivelul ochilor şi gurii. Simptomatologia se datorează distrugerii progresive a structurii normale a glandelor lacrimale şi salivare (cel mai frecvent) de către infiltratul inflamator cu predominanţă limfocitară, având la bază mecanisme autoimune. Doi AAN au fost asociaţi cu această situaţie clinica şi sunt utilizaţi pentru diagnosticul sindromului Sjögren: anti-Ro/SS-A şi anti-La/SS-B.
7.
În sclerodermie (actualmente cunoscuta ca scleroză sistemică – SSc), procesul autoimun afectează în principal ţesutul cutanat cu scăderea elasticităţii acestuia. Mai mult de 90% dintre pacienţii cu SSc exprimă AAN. Criteriile de clasificare ale SSc elaborate în 2013 includ trei dintre aceştia, şi anume anticorpii anti-centromer (AAC), anti-topoizomerază I (AAT/anti-Scl70) şi anti-RNA polimeraza III (RNAP III). Profilurile blot pentru sclerodermie sistemică includ şi alţi anticorpi şi pot fi recomandate de către medic în funcţie de suspiciunea clinică şi pozitivitatea pentru cei trei AAN principali. O parte dintre acesti anticorpi sunt asociaţi cu anumite manifestări clinice ale bolii, cum ar fi AAT/anti-Scl70 cu forma difuză şi afectare pulmonară, AAC cu forma limitată sau sindromul CREST (în care apar şi calcificări în ţesuturi, afectare esofagiană, sindrom Raynaud sau teleangiectazii la nivelul pielii) şi cu hipertensiune arterială pulmonară.
8.
Bolile musculare inflamatorii idiopatice (polimiozita/dermatomiozita) sunt afecţiuni autoimune în care procesele de tip inflamator si degenerativ secundare activării sistemului imun apar preponderent la nivelul ţesutului cutanat şi muscular. Un spectru larg de anticorpi este asociat acestei patologii şi, la fel ca în celelalte boli autoimune, au fost create seturi specifice (“bloturi” sau “profiluri miozitice”). Cei mai cunoscuţi sunt anticorpii anti-Jo1 care sunt caracteristici sindromului antisintetază ce poate asocia afectare pulmonară interstiţială. Şi ceilalţi anticorpi descrişi în aceste boli se pot asocia cu diverse manifestări clinice sau cu un răspuns favorabil sau mai puţin favorabil la tratament.
9.
În afara bolilor autoimune, AAN pot fi întâlniţi într-o multitudine de situaţii clinice, de la boli autoimune care afectează alte sisteme şi organe (cum am aminitit anterior la antiADN), la boli infecţioase sau boli neoplazice, fără să aibă un rol diagnostic în aceste situaţii. Interpretarea lor la acesti pacienţi şi stabilirea unui plan de investigaţii ulterior este rezervată medicului curant.
10.
AAN pozitivi pot fi întalniţi şi la indivizi sănătosi, fără o patologie autoimună definită, în pană la 2.5% din populaţia generală după unele studii. Astfel, anticorpii anti-DFS70 sunt rar întâlniţi la pacienţii cu boli de ţesut conjunctiv, dar au o prevalenţă relativ crescută în populaţia generală, la subiecţii fără boli autoimune.
*Textul reprezintă o sursă de informare generală pentru dumneavoastră şi nu substituie un consult medical. Pentru întrebări referitoare la sănătatea dumneavoastră, tratament şi alte aspecte ale îngrijirii medicale, discutaţi cu medicul de familie sau cu un medic specialist.